Semnalele corpului

 

thumb-1400x733

 

“Modul de viaţă actual, omniprezenţa şi suveranitatea mass-mediei, capcana materialismului, accelerarea permanentă a vieţii cotidiene ne-au făcut să ajungem, încet-încet, să confundăm viaţa cu existenţa, viaţa cu agitaţia, viaţa cu frenezia. Acest lucru se realizează, de cele mai multe ori, cu consimţământul nostru implicit, chiar la cererea noastră. Mereu mai mult, mereu mai repede, iată sloganul sau lait-motivul nostru… Ca să facem „ce”? Ca să ne trezim într-o zi, indiferent de vârstă, bolnavi sau deprimaţi, constatând cu tristeţe că am trecut pe lângă noi înşine, pe lângă propria viaţă?

Societatea în care trăim, educaţia pe care am primit-o şi o uşoară superficialitate ne-au făcut să căutăm satisfacerea dorinţelor în afara noastră. Învăţăm deci să conducem, să stăpânim, să dominăm, să posedăm sau să comunicăm cu „exteriorul”. Această cursă contracronometru ne îndepărtează în fiecare zi, puţin câte puţin, de noi înşine şi ne goleşte de propria substanţă. Numai moartea sau boala ne readuc, obligatoriu, cu forţa, faţă în faţă cu noi înşine.
În acel moment, confuzia este mare.
Oare cine este omul pe care îl descoperim, trist, în oglindă?
Cine este fiinţa cvasinecunoscută care zace acolo, în pat? Ce înseamnă acest corp care ne doare? El este totuşi primul şi
adevăratul nostru interlocutor. Cel cu care însă nu am vorbit niciodată cu adevărat, pe care nici nu am avut timp să-l cunoaştem, adică este vorba chiar de noi înşine. Descoperirea pe care o facem este uluitoare şi de neacceptat pentru noi, aşa că îi cerem medicului să ne dea „ceva” care să facă să înceteze suferinţa ce nu trebuie să-şi găsească locul în viaţa noastră. Şi totuşi, dacă am şti!
Durerile nu sunt altceva decât ţipetele disperate pe care viaţa şi propriul corp le trimit spre urechile noastre înfundate, asurzite de zgomotu! pe care îl facem tot agitându-ne. Sunt semnale de alarmă, dovezi ale dezechilibrelor interioare, dar noi nu le putem auzi şi, cu atât mai puţin, înţelege.”

Daca am fi atenti la semnele din jurul nostru, daca am sti sa ascultam ceea ce auzim cu urechile noastre, am putea scuti un sir de suferinte din viata nostra. Dar si atunci am auzit oameni care isi gasesc repede scuze> “Ce sa faci, destinul!”, uitand ca suntem aici, acum pe Pamant cocreatori ai propriului destin.

Mai mult decat atat, ne confruntam cu capcanele mintii noastre: ignoranta, lacomia si teama si devenim surzi la orice durere care inseamna un semnal.  Vrem sa fim tari, puternici dar in final numai o lovitura puternica ne mai poate opri pentru ca uitam sa traim cu adevarat.

 

Gina Morosan

Antrenor de viata implinita!

 

Share this with your friends